1
My Daily Bullshit
Acum vreo două seri, am intrat cu Dana, ghici unde. Nu într-o farmacie, după pastila de a doua zi. Nu într-un sex shop, după dildo-uri gigantice. Nici într-un magazin de şurubelniţe, după şurubelniţe. Păi, atunci eram într-o alimentară să-şi ia sus-numita gumă. În profunda-i inteligenţă platinată, îi cere vânzătoarei: "Aveţi gumă Orbit pentru copii roz?". N-aveau. Ideea e că mi-aş fi dorit al dracului de mult să mă întorc şi să o întreb pe vaca aia antipatică DA' PENTRU COPII VERZI AVEŢI ORBIT?! DAR DACĂ SUNT CĂCĂNII?!
Problema numaru' 2 cu care m-am confruntat zilele astea are tot legătură cu copiii. Nu ăia roz, nici turquoise, nici ciclamen, ci ăia de culoarea pielii, pulifricii ordinari. Ieri mă dădeam cu trenul înspre capitală. În faţă, doo studente. În stânga, un plod şi cu mă-sa. Una din studente scoate o pungă de pufuleţi (nu mă aşteptam să scoată vreo ciocolată sau icre de Manciuria) şi îi oferă micului diavol rânjindu-se ca proasta. Ai să ghiceşti că mie nu mi-a dat. Now, I really don't get it. Puteam să fac şi eu un efort să-mi las balele să curga nestingherite, dacă asta m-ar fi făcut mai simpatică. Că altceva nu văd atractiv la ei. What the fuck is it about kids?! Progenitura mânca, arăta ca o pungă de mălai şi idioatele se râdeau în continuare. Bineînţeles că într-un final ipocrita din mine a ieşit urlând la suprafaţă şi a zâmbit la puşti. Care mi-a zâmbit înapoi, plin de mămăligă, fi-i-ar faţa a dracu'. Bun, ideea e că între timp, unu' i-a oferit alune, unu' biscuiţi, iar eu îmi doream să-i ofer o mare muie. Problema era că muie n-aveam la mine, ci doar o sticlă de suc. Timp de o oră jumate m-am simţit prost, în ciuda acutei mele lipse de bun-simţ, că nu puteam să-i dau nimic. Da, ştiu că aveam suc, tocmai căcatul ăsta îl mâncam, dar nu puteam să-i dau, că n-aveam în ce, că doar alea nu-i mestecau pufuleţii înainte. M-am gândit la un moment dat să-i pun un dop de suc, da' dacă nu s-ar fi săturat şi l-ar fi cerut şi pe al doilea? Am certitudinea ca i-aş fi trântit sticla în cap dacă emitea asemenea pretenţii, plus că nici mie nu-mi convenea la urma urmei să-şi lase scuipaţii lui dulci de copil pe sucu' meu, cum n-aş vrea de altfel să beau scuipaţii nimănui, nici mucii, sudoarea sau alte fluide (sau solide) corporale. Ei, şi poate că am exagerat, poate că aş fi putut să-i dau, dar poate, de asemenea, că n-am vrut. Mama din mine a căutat să-l protejeze, pentru că era totuşi un copil, şi tare n-aş fi vrut să ştie de la vârsta asta ce gust au cofeina, tutunul, alcoolul şi sexul oral din sticla mea de Mountain Dew. Da, bă, ce simţ matern am în mine, băga-mi-aş.
Astea ar fi fost singurele mele probleme pentru zilele astea. DAR. În timp ce scriam, pe Antena1 începe oligofrena să vorbeasca despre viitorii jurnalişti, pe un ton aşa, gen, persiflant, lol. Cum că ce şansa le oferă ei tinerilor. 'te-le-aş creşterea-n cur. Azi-dimineaţă, la facultate, aşteptam ca sclava (and I like that) să intru, să susţin căcatul ăla de probă şi să plec. Hop ţop căcănarii de reporteri. O vacă o intervieva pe o blondă. Blonda avea cea mai ingenuă si candidă privire, bâlbâindu-se galeş, că ce pula ei, o dă la tivi. "Păi... ie multă lume... avem iemoţii". Booon. Îi mai hărţuieşte pe vreo 2, când mă trezesc cu ia fix în muie. "Vorbim un pic?". (Ce abordare profi, fată! Vorbim cât vrea pasărea salariului tău pe care nu-l meriţi pentru că eşti o cretină. Da' fără becu' ăla roşu că mă inhibez şi ese urât, fă!). Hă-hă, zic, acu-i acu'. Nu, zic, mulţumesc. Scuze. Perfect. Pardon. "Ai emoţii?". Nu, fă, am comoţii. Mă rog, pare că a inţeles că nu sunt cea mai bună alegere în ceea ce priveşte un interviu. Însă bou' cu camera nu e de aceeaşi părere, drept pentru care işi beleşte obectivu' înspre mine, cu tot cu bec. Înjur printre gingii. Futu-te-n cap. Ei, da, iar în seara asta, printre toţi oligofrenii care se visează la ştiri, meteo şi sport, adicătelea făceau pamflet de noi ăştia mici că io-te ce proşti s-tem, cum ierau iele toate ânbrăcate şi adicătelea gen lol toante. Că noi toţi care ne aflam acolo dimineaţă vrem să facem jurnalism de televiziune. Adicătelea cam ce fel de sclav de jurnalist mai scrie. Andrei Manţog. =))
În fine, nu asta e ideea. Esenţial ie că din cele 15 minute ale mele de celebritate, căcănarii mi-au mâncat o secundă pe ştirile de la 23, god damn it!
Problema numaru' 2 cu care m-am confruntat zilele astea are tot legătură cu copiii. Nu ăia roz, nici turquoise, nici ciclamen, ci ăia de culoarea pielii, pulifricii ordinari. Ieri mă dădeam cu trenul înspre capitală. În faţă, doo studente. În stânga, un plod şi cu mă-sa. Una din studente scoate o pungă de pufuleţi (nu mă aşteptam să scoată vreo ciocolată sau icre de Manciuria) şi îi oferă micului diavol rânjindu-se ca proasta. Ai să ghiceşti că mie nu mi-a dat. Now, I really don't get it. Puteam să fac şi eu un efort să-mi las balele să curga nestingherite, dacă asta m-ar fi făcut mai simpatică. Că altceva nu văd atractiv la ei. What the fuck is it about kids?! Progenitura mânca, arăta ca o pungă de mălai şi idioatele se râdeau în continuare. Bineînţeles că într-un final ipocrita din mine a ieşit urlând la suprafaţă şi a zâmbit la puşti. Care mi-a zâmbit înapoi, plin de mămăligă, fi-i-ar faţa a dracu'. Bun, ideea e că între timp, unu' i-a oferit alune, unu' biscuiţi, iar eu îmi doream să-i ofer o mare muie. Problema era că muie n-aveam la mine, ci doar o sticlă de suc. Timp de o oră jumate m-am simţit prost, în ciuda acutei mele lipse de bun-simţ, că nu puteam să-i dau nimic. Da, ştiu că aveam suc, tocmai căcatul ăsta îl mâncam, dar nu puteam să-i dau, că n-aveam în ce, că doar alea nu-i mestecau pufuleţii înainte. M-am gândit la un moment dat să-i pun un dop de suc, da' dacă nu s-ar fi săturat şi l-ar fi cerut şi pe al doilea? Am certitudinea ca i-aş fi trântit sticla în cap dacă emitea asemenea pretenţii, plus că nici mie nu-mi convenea la urma urmei să-şi lase scuipaţii lui dulci de copil pe sucu' meu, cum n-aş vrea de altfel să beau scuipaţii nimănui, nici mucii, sudoarea sau alte fluide (sau solide) corporale. Ei, şi poate că am exagerat, poate că aş fi putut să-i dau, dar poate, de asemenea, că n-am vrut. Mama din mine a căutat să-l protejeze, pentru că era totuşi un copil, şi tare n-aş fi vrut să ştie de la vârsta asta ce gust au cofeina, tutunul, alcoolul şi sexul oral din sticla mea de Mountain Dew. Da, bă, ce simţ matern am în mine, băga-mi-aş.
Astea ar fi fost singurele mele probleme pentru zilele astea. DAR. În timp ce scriam, pe Antena1 începe oligofrena să vorbeasca despre viitorii jurnalişti, pe un ton aşa, gen, persiflant, lol. Cum că ce şansa le oferă ei tinerilor. 'te-le-aş creşterea-n cur. Azi-dimineaţă, la facultate, aşteptam ca sclava (and I like that) să intru, să susţin căcatul ăla de probă şi să plec. Hop ţop căcănarii de reporteri. O vacă o intervieva pe o blondă. Blonda avea cea mai ingenuă si candidă privire, bâlbâindu-se galeş, că ce pula ei, o dă la tivi. "Păi... ie multă lume... avem iemoţii". Booon. Îi mai hărţuieşte pe vreo 2, când mă trezesc cu ia fix în muie. "Vorbim un pic?". (Ce abordare profi, fată! Vorbim cât vrea pasărea salariului tău pe care nu-l meriţi pentru că eşti o cretină. Da' fără becu' ăla roşu că mă inhibez şi ese urât, fă!). Hă-hă, zic, acu-i acu'. Nu, zic, mulţumesc. Scuze. Perfect. Pardon. "Ai emoţii?". Nu, fă, am comoţii. Mă rog, pare că a inţeles că nu sunt cea mai bună alegere în ceea ce priveşte un interviu. Însă bou' cu camera nu e de aceeaşi părere, drept pentru care işi beleşte obectivu' înspre mine, cu tot cu bec. Înjur printre gingii. Futu-te-n cap. Ei, da, iar în seara asta, printre toţi oligofrenii care se visează la ştiri, meteo şi sport, adicătelea făceau pamflet de noi ăştia mici că io-te ce proşti s-tem, cum ierau iele toate ânbrăcate şi adicătelea gen lol toante. Că noi toţi care ne aflam acolo dimineaţă vrem să facem jurnalism de televiziune. Adicătelea cam ce fel de sclav de jurnalist mai scrie. Andrei Manţog. =))
În fine, nu asta e ideea. Esenţial ie că din cele 15 minute ale mele de celebritate, căcănarii mi-au mâncat o secundă pe ştirile de la 23, god damn it!
